Cum se creează stilul de atașament?
Tendința de a crea legături emoționale este considerată un element de bază al ființei umane, prezentă pe tot parcursul dezvoltării sale. Însă direcția pe care se va dezvolta această tendință este determinată de legătura timpurie mamă-copil și capacitatea ambilor părinți de a oferi copilului o bază de siguranță.
Această bază este cea de la care copilul pornește în explorarea lumii exterioare și la care revine, având certitudinea că va fi primit cu bunăvoință, că va fi îngrijit și alinat dacă se află într-o situație dificilă, că va fi mângâiat dacă este înfricoșat. Cu alte cuvinte, că părinții săi sunt disponibili pentru el.
În funcție de manifestarea acestei disponibilități a părinților se pot contura la copil anumite tipare de atașament, care pot persista în timp, dar care pot fi și schimbate. Ulterior aceste tipare de atașament determină maniera de relaționare a adultului.
Primele trei tipuri de atașament au fost descrise în anii ’70 de psihologul american Mary Ainsworth, care a elaborat cercetarea teoriei atașamentului începută de John Bowlby, iar apoi a fost adăugat și un al patrulea de cercetătorii Mary Main și Judith Solomon în anii ’80.
1. Tipul de atașament sigur sau securizant
Copilul primește disponibilitate afectivă la momentul potrivit și va găsi răspuns pentru situațiile de stres sau înfricoșătoare. De aceea este caracterizat prin curiozitate și nevoie de explorare a mediului său. Caută apropierea de mamă, se simte trist în lipsa ei și experimentează bucurie căutând contactul fizic.
Adulții caracterizați de un atașament sigur, au relații care le vor aduce satisfacție și care sunt stabile în timp. Se simt confortabil în compania altor persoane, se simt confortabil ca cineva să depindă de ei, dar și să depindă de o altă persoană. Sunt persoane încrezătoare, deschise și înțelegătoare, care rezolvă problemele de relaționare într-o manieră constructivă.
2. Tipul de atașament anxios-rezistent
În cadrul acestui stil de atașament este foarte prezentă anxietatea de separare, descrisă prin incertitudinea că părintele va fi acolo. Copilul respinge de obicei oferta de contact, adoptă atitudinea de a se retrage din relație, nu are reacții puternice în momentul în care este lăsat singur și învață să se adapteze fără a avea așteptări.
Atașamentul anxios-rezistent face ca adultul să fie mereu preocupat de relațiile apropiate, neliniștit cu privire la relația de cuplu. Are nevoie disperată de dragoste, dar pune tot timpul la îndoială dragostea partenerului. Este permanent îngrijorat că partenerul îl va părăsi. Este greu de mulțumit și rareori se simte iubit cu adevărat.
3. Tipul de atașament anxios-evitant
Copilul trăiește lipsa încrederii și a sentimentului de siguranță că va primi afecțiune, protecție sau sprijin. De obicei adoptă atitudinea independentă într-un mod forțat și va experimenta un conflict interior între a merge în contact și a refuza chiar și atunci când părinții se apropie. Devine furios și oscilează între sentimentul de dezamăgire și nevoia de a găsi consolare.
Adultul cu atașament anxios-evitant evită relațiile, deși le dorește. Sentimentele lui sunt amestecate. Are nevoie de apropiere unei alte persoane, dar ce face îndepărtează oamenii. Adulții evitanți sunt persoane muncitoare, dar care, pot fi foarte anxioase la muncă.
Tendința de a face totul singur il poate determina pe adultul evitant să ducă mult, mult de tot în spate, să pună o presiune imensă pe el, doar pentru a nu părea vulnerabil, neputincios, în nevoie de ajutor.
Adulții cu atașament anxios-evitant atrag deseori persoanele cu un atașament anxios-rezistent. Relațiile care au această configurație sunt tulmutoase și dureroase, deoarece își apăsă butoanele unul altuia. ”Rezistentul” sufocã ”evitanul”, iar acesta din urmă îl abandonează constant.
Ceea ce are de învățat o persoană cu atașament evitant este faptul că relațiile pot fi și sigure, cineva le poate iubi așa cum sunt, însă este nevoie să lucreze cu ei înșiși, spre a fi vulnerabili, a-și deschide inima și a testa faptul că poți fi tu însuți și într-o lume în care să te simți iubit și să oferi iubire.
4. Tipul de atașament dezorganizat
În această situație copilul trăiește stări emoționale conflictuale. Fie evită sau respinge contactul, fie cere afecțiune, fie se bucură de revederea părintelui, fie se poartă mecanic. În cazul acesta își percepe părintele ca o amenințare pentru care simte și iubire, încearcă să aprobe, să accepte o persoană de care este legat dar care în același timp este și sursa neliniștii lui.
Așadar atașamentul dezorganizat este urmarea situațiilor traumatizante în care abuzul sau furia părintelui sunt percepute ca fiind înfricoșătoare. Neavând la cine să apeleze pentru alinare într-o astfel de situație, ulterior pe parcursul vieții adultul acesta va fi incapabil să dezvolte o relație emoțională cu o altă persoană.
În concluzie
Dezvoltarea unui stil de atașament sigur te poate ajuta să-ți schimbi semnificativ calitatea vieții. Odată ce înțelegi care îți sunt adevăratele nevoi emoționale începi să te conectezi la tine, înveți să-ți îmbrățișezi vulnerabilitatea și s-o accepți ca parte firească a vieții, ba chiar necesară pentru conexiunile bazate pe intimitate.
Îți este mai ușor să-ți exprimi nevoile în relații și primești cu bucurie sprijinul celorlalți. Mai mult, înveți să-ți gestionezi emoțiile în moduri sănătoase și îți conștientizezi atuurile, dar și slăbiciunile. Astfel îți dezvolți stima de sine sănătoasă și îți îmbunătățești nivelul de inteligență emoțională.
Vreau să ții minte că dorința de liniștire și sprijin în anumite situații dificile a adulților nu este o trăsătură de imaturitate sau infantilism, ci este un semn al dezvoltării sănătoase. Deși la maturitate capacitatea de schimbare este mai mică decât în copilărie, schimbările sunt totuși posibile la orice vârstă.
